Îmi doream de multă vreme să scriu această poveste, dar nu îmi făcusem curaj până acum. Îmi era frică, teamă, că nu reușesc să surprind în cuvinte, duioșenia pe care am simțit-o atunci când am auzit-o prima data.
Povestea începe asa:
Aveam vreo 6 ani, iar sora mea era mai mare cu 2 ani decât mine. Amândoi eram în vacanța de vară la bunici, la Turda. Seara, când ne culcam, bunica venea, ne stingea lumina și apoi se așeza în genunchi lângă patul unuia dintre noi și ne zicea rugăciuni. Erau dăți când nu adormeam și atunci o rugam să ne mai zică încă o dată rugăciunile. Ne plăcea că avea vocea blândă, duioasă si visam frumos.
Iar în unele seri o rugam să ne mai spună și câte o poveste.
– Mimi, mimi! Ne mai spui te rugăm povestea cu mieluța?
Așa îi spunea bunicii, Mimi. Toți nepoții îi spuneam așa, de fapt cred că toată lumea îi spunea astfel. Când era mică, mama, nu putea să spună – mama, și îi spunea Mimi. Și așa îi spuneam cu toții de atunci.
– No, bine dragii mei, hai că v-o mai spune o dată bunica!
– Stai un pic! îi spuneam noi,
Și ne așezam mai comozi în pat ca și cum singurul lucru pe care ar fi trebuit să îl mai facem era să adormim.
– Eram acasă la Vidra, era prin luna mai, iar eu aveam vreo 9 ani, iar sora mea mai mare avea 11. A venit mama la noi după prânz si ne-a rugat să mergem până peste munte la sora ei să îi ducem niște fire pentru războiul de țesut.
Aveam timp să trecem muntele și să ne întoarcem înapoi acasă până se însera.
Pe vremea ceea umblau prin păduri haite de lupi, ba și urșii se apropiau câte o dată de satul nostru.
Ca să ne ție de urât am luat cu noi o mieluță, pe care o țineam legată cu o ațucă, mai larg prinsă pe după grumaz.
Am plecat către nănașa noastră, prin pădure. Pe alocuri ne mai opream la câte un luminiș să mai mănânce și mieluța. Era albă spre crem și avea blănița moale, ne plăcea să ne jucăm cu amândouă mâinile prin blana ei.
Drumul a durat un pic mai mult ca de obicei, că de, ne mai opream, ne mai dădeam după joacă, și, la un moment-dat am ajuns. Nănașa ne-o rugat să rămânem la ea peste noapte, că se apropia înseratul, dar noi i-am spus că nu vrem să își facă griji cei de acasă pentru noi că cine știe ce am pățit. Și am plecat.
Doar că seara a început să se lase, iar noi două și obosite, am început să nu mai știm drumul.
– No, Măriucă!, ce ne facem acum? am spus către sora mea când a început să se întunece iar drumul pace de-l mai găseam.
– Nu-ți face griji, că ajungem noi! Îmi raspunsese Măriuca
Mieluța, în timpul acesta, începea să mai behăie și ea săraca, că de, noapte, începeau să se audă animalele prin pădure. Iar noi ii spuneam:
– Sssst, tu mieluță! Nu mai face așa, să nu ne dai de gol, să ne audă vreun lup sau vreun urs
– Și ea ce făcea? O intrebam noi pe Mimi
– Tăcea sărăcuța.
Și uite așa, dragii mei, am rătăcit ceasuri bune prin pădure, cu mieluța după noi. Începuse să ne fie si frig, iar la un moment-dat nu am mai găsit nici poteca și nimic, și, toropite de oboseală, ne-am oprit. Am zis că să stăm să dormim, că nu mai puteam de oboseală și să plecăm dimineața când ne trezim/
– Păi și nu vă era frică de animale?
– Ba ne era!
– Păi și ce ați făcut?
– Ne-am așezat amândouă pe jos, întinse lângă un trunchi de copac și am zis să punem mieluța în fața noastră, că și dacă o veni vreun lup cât dormim noi, să o mănânce pe ea prima.
Despre autor
Leave a comment