Mai vii azi?” o întreabă Anna, cu voce joasă. Nu primește niciun răspuns, dar nici nu are nevoie. Știa deja că nu. Azi, mama nu mai vine.
Așa făcea uneori. O săruta în grabă pe frunte, îi arunca o privire pe de-asupra capului și apoi disparea în pădurea de lângă casa lor. Pleca zile întregi, fără să spună unde, când sau mai ales, dacă se mai întoarce. Anna nu o întreba niciodată unde fusese sau de ce-a plecat. Cine avea nevoie de răspunsuri? O astepta sa se intoarca si ii pregatea in fiecare dimineata ceaiul de menta si flori de sunatoare, si il lasa pe masa pana a doua zi. Si tot asa, zi de zi.
Când a început Anna să simtă că e ceva defect la ea? Cate putin, cu fiecare plecare. Sau mai bine zis cand a simtit ca sufletul ii era stampilat de plecarile mamei. Si când jocul de-a v-ați ascunselea cu propria mama, n-a mai fost doar un joc. Astfel ca, fiecare absență crea un spatiu gol. In casa si in universul ei. Iar ceea ce a reusit ea sa faca, a fost sa umple golul cu emoții prea puternice. Devenise usor, usor o fetita care simtea prea mult.
La început a simtit frica. Atat de puternica incat ii taia respiratia si o sufoca. Dar apoi, a vazut ca fiecare emotie, oricat de marunta era in stare sa o tulbure si sa o transforme intr-o furtuna. Nu mai știa cum e să trăiasca normal. Un zambet de bebelus, atingerea unei frunze in cadere, un nor cu o forma ciudata, erau pentru Anna tot atatea vibratii care o faceau sa tremure.
Dupa ce mama n-a mai venit deloc, anii au trecut pentru ca Anna sa învete să-și accepte durerile sau bucuriile. Toate erau precum ecouri venite dintr-o alta lume. Pe care ii era imposibil sa le domoleasca.
Apoi, intr-o zi, s-a inatamplat sa-l intalneasca. Un băiat distant, calm, care nu se apropiase de nimeni, pana la ea, de care Anna s-a îndrăgostit. Doar ca iubirea ei, prea multa pentru orice om, l-a sufocat. Iar el s-a speriat si a fugit.
Facuse cunostinta cu iubirea, la o intensitate pe care numai ea o cunostea. Fusese fericita cum nimeni altcineva nu putea sa inteleaga. Si apoi, o data cu fuga lui, tot la fel de trista.
Însă, în acea durere copleșitoare, a simțit ceva straniu: liniște. Tristețea o eliberase. Cu timpul, emoțiile au început să se stingă, una câte una. Un foc de artificii ajuns la final. Simtea pentru prima data, Nimic. Și tot pentru intaia dată, asta era bine!
Despre autor
Leave a comment