Marea năvală a românilor din ’41

Robertoctombrie 23, 20242 Mins read35

În această dimineață rece de toamnă, soarele timid începe să-și arunce primele raze peste o mulțime de oameni încă adormită. Peste tot poți vedea fețele încruntate și morocănoase ce scrutează în depărtare. Se simte nemulțumirea așteptării.
Un scrâșnet metalic agită la un moment dat această gloată. Este sunetul mult așteptat de toți. Alte persoane li se alătură în grabă. Toată lumea este gata să treacă la atac.
Anul nu este 1941 și nici evenimentul la care s-ar putea duce cu gândul cititorul, mai ales în contextul politic actual. Suntem în prezent, în stația tramvaiului 41, de la Uverturii…o dimineață normală. Noi nu ne îmbulzim precum o fac alții în magazine, de Black Friday. Cu asta suntem civilizați. Însă în fiecare zi de muncă, practicăm vânatul locurilor în tramvai. Evident locurile în picioare, căci cele bune „de pe scaune” sunt „luate” încă de la capăt.
Ușile tramvaiului ajuns în stație se deschid însoțite de un bipăit enervant. Câțiva călători încearcă să coboare pe culoarele înguste lăsate pe peron. Se aude mai mereu replica: „Întâi se coboară, apoi se urcă”. Oricum ei au scăpat și pot respira aerul rece al dimineții, plin de fumul mașinilor ce stau în coloane.
Este o mare înverșunare. Cu cine luptă cei ce vor să urce? Desigur că, cu acei „nesimțiți” care nu înaintează și stau în ușă. Astfel câteva minute, în acest urcuș, copiii care se află și ei în drum spre școală, își pot îmbogăți vocabularul.
Înăuntru este deja plin. În mirosul predominant de covrigi calzi își mai fac apariția tot felul de stimuli olfactivi. Tone de Chanel, Dior, Versace, Armani se întrepătrund. Printre pasageri sunt și Luca și Sephora…
„Fericiții” de pe scaune își abat privirea pe geam, tocmai pentru a nu face contact vizual cu noii călători. Unii se mai uită revoltați la persoanele cu genți, ghiozdane, sacoșe cu care le invadează puținul spațiu personal. Câțiva mai politicoși se ridică și fac o rocadă chinuită cu câte un vârstnic ce trebuie neapărat la acea oră să ajungă la piață. Desigur ar putea să meargă la analize la acea oră, doar că îl trădează acel „troler” de cumpărături.
Mă uit cu ușurare la ușile ce se închid până la urmă cu același bipăit iritant și continui să ascult în continuare muzica din căști. Nu ale mele, ci cele din urechile unui puști, de nu știi dacă sunt căști sau boxe.
Am plecat. Ne vedem peste câteva stații.